Gândindu-mă la povestea Frumoasei din pădurea adormită, întotdeauna mi-am imaginat-o pe Aurora ca pe o prinţesă dezorientată, captivă într-o realitate pe care nu şi-o doreşte, blocată de propria ei minte într-o lume care şi-a pierdut sensurile. Şi care-şi doarme viaţa pentru că nu ştie cum să o trăiască. Asta până când apare prinţul, care să rupă vraja rea a moţăielii sufleteşti şi să-i dea un rost. Iar prinţul ăsta poate fi orice: o iubire, o pasiune, o prietenie salvatoare, lupta pentru o cauză în care crede (probabil a trecerii de la ceai de valeriană la ceai negru), o misiune spre care să pornească însufleţită, dincolo de zidurile de cărămidă conformistă ale casei părinteşti.
În cele din urmă, asta sunt basmele, cu tot universul lor fantastic – metafore ale zilelor şi viselor noastre cu ochii mai mult sau mai puţin deschişi… Şi cine ar putea să înţeleagă mai bine rostul poveştilor în existenţa noastră sufletească şi mentală echilibrată, dacă nu unul dintre cei mai talentaţi neurologi ai epocii pe care o trăim uneori în somn – Oliver Sacks.
Numit de New York Times „poetul laureat al medicinei”, Sacks şi-a trăit viaţa ca pe un proces creativ, construit pas cu pas de fiecare dezamăgire, conflict, eşec, dragoste, succes pe care le-a întâmpinat vreodată. Şi-a disecat nemilos trăirile în căutarea resorturilor care-i fac pe oameni să acţioneze într-un anumit fel, şi-a provocat reacţii, a forţat limite şi nu a încetat niciodată să-şi pună întrebări, lăsându-se absorbit cu totul, uneori, de vortexul dilemelor şi îndoielilor pe care singur şi le crea.
Astfel a descoperit că există mii de feluri în care poţi să fii om, că muzica vindecă şi că arta este terapie, dar şi că modelele umane de manual sunt doar pentru muzeul figurilor de ceară.
În februarie, „Ollie” (aşa cum singur se alintă), acum în vârstă de 82 de ani, a anunţat public că mai are doar câteva luni de trăit, boala cumplită care-i macină trupul ajungând în fază terminală. „Asta nu înseamnă că am terminat cu viaţa, a mai spus el… dimpotrivă, sunt profund viu.”
La scurt timp, a publicat cea de-a doua carte a sa de memorii, On the Move, pentru a le vorbi celor dispuşi să-l asculte despre călătoria lui stranie, de la un narcoman care sfida moartea în fiecare clipă la unul dintre oamenii de ştiinţă emblematici ai secolului XXI. Este un volum emoţionant, profund, care scotoceşte în bagajul de amintiri şi scoate la lumină tot ce s-a putut salva în urma naufragiului sufletesc, pentru a le da speranţă celor care se avântă în larg nesupravegheaţi.
Provenind dintr-o familie de medici britanici (mama lui a fost una dintre primele femei chirurg din Anglia), la vârsta de 8 ani a fost trimis împreună cu fratele lui Michael (care avea pe-atunci 9 ani) la unul dintre cele mai înfiorătoare şi coercitive internate (părinţii lor erau plecaţi, fiind doctori pe front, în al Doilea Război Mondial). Acolo educaţia se făcea cu pedepse, agresiune fizică şi emoţională, restricţii şi umilinţe, care au lăsat traume de nereparat. Oliver a reuşit să se protejeze, într-o oarecare măsură, dar pentru Michael experienţa a fost una devastatoare, dezvoltând o tulburare psihică gravă, asociată schizofreniei, care l-a ţinut pentru restul vieţii sale în centre de tratament.
Sacks a fugit în Canada, apoi în L.A. şi San Francisco, iar în timpul studiilor de neurologie s-a apucat de schi, echitaţie, înot, culturism, a descoperit pasiunea pentru viteză şi motociclete, s-a încurcat în iubiri complicate, care i-au adus multă suferinţă, a făcut exces de droguri şi de alcool.
Dar şi-a dat seama şi că fiecare om are o poveste, nu doar o afecţiune, şi a încercat să îşi cunoască pacienţii, să-i ajute să-şi recâştige demnitatea, le-a ţesut istoriile vieţilor în mii de pagini de notiţe, cătând răspunsuri la întrebările propriei sale existenţe. În perioada rezidenţei la UCLA, paraplegicii pe care îi avea în grijă şi care nu mai ieşiseră dincolo de porţile spitalului de foarte mult timp au avut parte de excursii cu motocicleta pe munte, viraje periculoase pe serpentine, emoţii puternice, care să le redea un sens sau cel puţin o senzaţie nouă. Oliver Sacks voia să împingă viaţa până la limitele ei şi dincolo de acestea, voia să lupte cot la cot cu suferinţa fizică, pentru a nu o lăsa să copleşească şi să îngenuncheze sufletele. Le citea pacienţilor săi şi le punea discuri, îi urmărea cu atenţia unui lunetist care trebuie să surprindă inamicul aproape invizibil, din apropierea minţilor lor.
Când a scris prima carte, Migraine, era el însuşi suspendat între viaţă şi moarte: „Ajunsesem în punctul în care mi-am spus: Uite ce e, Sacks, trebuie neapărat să scrii chestia asta. Îţi dau 10 zile, dacă nu, totul s-a sfârşit pentru noi. Şi asta a funcţionat, frica m-a făcut să scriu.”
Au urmat cărţi reper în lumea medicală, precum Musicophilia, The Mind′s Eye sau The Man who Mistook his Wife for a Hat.
Însă una dintre cele mai importante, care a inspirat un film de Oscar (în care rolul lui Oliver era jucat de Robin Williams) şi o piesă a lui Harold Pinter – A Kind of Alaska, rămâne Awakenings, apărută în 1973 şi bazată de nevoia aproape delirantă a lui Sacks de a crede în sufletele ce se luptă să se exprime dincolo de corpuri-carcasă. Ca medic într-un azil cu „statui umane”, oameni încuiaţi în propriile trupuri, unii dintre ei aflaţi acolo de peste 30 de ani, fără nici un fel de reacţie, Oliver Sacks nu a acceptat să se simtă neputincios în faţa verdictelor definitive. Aşa că a suflecat mânecile curajului lui halucinant şi a făcut o descoperire care a însemnat un progres ştiinţific, dar mult mai mult decât atât, o evadare dintr-o temniţă. Nici unul dintre pacienţi nu mişca, nu tresărea, nu transmitea nimic şi, totuşi, doctorul-poet a observat că, în spatele încremenirii ăsteia sufocante, unii dintre ei erau lucizi, vii pe interior, conştientizau ce li se întâmplă, dar erau captivii trupurilor lor inerte. Datorită unui medicament pe care el l-a preparat, parte dintre aceştia au reuşit să facă mici paşi către exterior, iar cartea lui documentează aceste „deşteptări” miraculoase şi drumul greu care a urmat apoi, cu regăsirea lumii, complet schimbate.
După 35 de ani de celibat, Oliver Sacks (căruia mama sa îi spusese, după ce a aflat că e homosexual, că mai bine nu s-ar fi născut) şi-a găsit acum liniştea, alături de partenerul său, scriitorul Billy Hayes, autorul cărţii The Anatomist. Viaţa şi-a petrecut-o trezind oamenii din somn, deşteptându-i pentru a privi în jurul lor. Este unul dintre marile spirite ale vremurilor noastre, un geniu medical şi un suflet care a căutat să le vorbească celorlalte suflete, încuiate de minţi defecte.
Dincolo de terapii, medicamente, Oliver Sacks rămâne cel care ne-a luminat toate felurile prin care poţi fi om, atunci când rezişti urii, violenţei şi cruzimii.
