Image may be NSFW.
Clik here to view.
Ne place să găsim definiţii. Să spunem „lucrurilor pe nume”. Să clarificăm. Să înţelegem procesele de lucru şi să cuprindem conceptele. Să ne jucăm de-a ordinea, într-o lume dezordonată, care nu joacă după regulile noastre. Doar că ceea ce contează cu adevărat nu poate fi priceput, catalogat, explicat: cum de reuşim să mai sperăm, atunci când totul în jur se dărâmă?; de ce iubim oameni de care raţiunea ne îndeamnă să ne îndepărtăm?; de ce într-o zi un zâmbet te poate face fericit, iar în ziua următoare nimic nu te poate ajuta să îţi revii dintr-o tristeţe inexplicabilă? Speranţă, iubire, fericire… Pot însemna atât de multe, în atât de multe feluri, oricând altceva.
Se spune că trebuie să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti. Dar ce te faci atunci când tot ce vrei e puţină tandreţe? Cum lupţi pentru asta? Important e să nu te împiedici de aşteptările tale sau ale altora şi să laşi viaţa să se întâmple, fără a-i stabili standarde de performanţă. Aşa îţi rămâne o şansă.
Este răspunsul pe care îl dă renumitul profesor de psihologie de la Harvard Daniel Gilbert, în cartea sa despre fericiri neaşteptate care ne apar în drum şi ne cam încurcă – Stumbling on Happiness.
Image may be NSFW.
Clik here to view.
De mulţi ani, dr. Gilbert este unul dintre cei mai renumiţi cercetători ai fericirii. A întreprins studii, experimente, analize critice, a coordonat colocvii, a întrebat, a căutat, a explorat, a alergat pe urmele tuturor stărilor de bine sufletesc, încercând să afle răspunsuri. De ce oameni aparent înfrânţi de viaţă găsesc resursele pentru fericire mai uşor decât ceilalţi? De ce oamenii care au toate motivele să fie fericiţi vor mereu mai mult, mereu altceva şi nu se pot mulţumi cu ceea ce au deja? Mare parte din vină o poartă mintea noastră, care se umflă în penele propriei sale capacităţi de deducţie, de anticipare şi apar erorile de logică referitoare la ceea ce ne-ar putea face fericiţi: bani, maşini, haine sau accesorii costisitoare. De fapt, lucrurile pe care ni le dorim (din cauza acestor erori de procesare a informaţiei) se dovedesc a nu fi cele de care avem cu adevărat nevoie. Şi cu cât obţinem mai mult din ceea ce credem că ne-ar trebui, descoperim că nici asta nu e suficient.
Daniel Gilbert spune nu doar că e complicat să înţelegem ce îi face fericiţi pe ceilalţi, dar şi că nici noi nu putem şti ce ne va face fericiţi. Pentru că emoţiile pe care le simţim când ne imaginăm cum ar fi să avem sau să facem un anumit lucru nu sunt aceleaşi din momentul în care dorinţa noastră se împlineşte. De-aici şi vorba cu “Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple.” Şi-atunci se poate întâmpla să fim dezamăgiţi de ceea ce simţim, pentru că nu e aşa cum ne închipuiam. Dar în loc să dăm vina pe predicţiile noastre absurde despre viitor, găsim lesne alţi vinovaţi: nu a fost momentul, nu a fost contextul, nu a fost… orice ar fi trebuit să fie.
Stumbling on Happiness nu încearcă să anuleze iluziile pe care le avem despre viaţă, doar să ne facă să conştientizăm că realitatea nu este datoare să concretizeze proiecţiile minţilor noastre, fie ele negative sau pozitive.
Că trebuie să trăim fără manual de instrucţiuni şi să învăţăm cum să ne depanăm sufletele, în caz de avarie. Pentru că “marile speranţe” pe care le avem pot fi doar nişte paravane ale suferinţei şi dezamăgirii, iar micile fericiri se ascund în locuri emoţionale pe care le vizităm zilnic, fără a le acorda prea mare atenţie. Fericirea apare atunci când nu permitem gândurilor noastre să stabilească trasee şi ore de vizită, rute clare şi tovarăşi de drum. Uneori e suficient doar să stăm în staţie şi să privim un pic de cer.
Cu siguranţă nu există o singură definiţie pentru fericire, dar cred că asta nu trebuie să ne împiedice să o căutăm în fiecare zi, în tot ce ne înconjoară. Sau, şi mai bine, să o lăsăm pe ea să ne găsească, noi doar să fim pregătiţi să o recunoaştem, atunci când ne împiedicăm de ea.
“Cum de reuşim să ne închipuim că suntem şoferi exemplari, amanţi talentaţi, bucătari iscusiţi, când datele concrete ale vieţii noastre includ o paradă tristă de maşini accidentate, parteneri dezamăgiţi şi sufleuri dezumflate? Răspunsul este simplu: noi “gătim” datele. […] Cunoaşterea înseamnă putere şi ăsta e cel mai important motiv pentru care creierul nostru insistă să facă o simulare a viitorului, chiar şi atunci când ne-am dori să trăim în momentul prezent, bucurându-ne de el – creierul nostru vrea să controleze experienţele pe care urmează să le avem.”
