Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Little Britain, Blackadder, The Colbert Report, Seinfeld, Family Guy etc., precum şi la Ozana cea frumos curgătoare, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Citind “Bossypants”, a lui Tina Fey, am înţeles mai bine şi de ce: atunci când umorul explicit se întâlneşte cu inteligenţa neconvenţională, când comicul pur se implică într-o relaţie serioasă cu biblioteca, n-au cum să nu iasă focuri de artificii în mintea celor care privesc din faţa ecranului. Şi ţi-ai dori ca asta să se întâmple mai des…
“Live from New York, it’s Saturday Night!” – de 40 de ani, în serile târzii de sâmbătă, casele americanilor (şi mulţumită Youtube-ului, ulterior, ale lumii întregi) sunt invadate de umorul ireverenţios, deştept, (auto)ironic, imprevizibil, sclipitor şi neiertător al unei trupe stranii de creativi, care reuneşte tocilari de Harvard şi actori de improvizaţie. Cu stilul său nonconformist, de rebel cu o cauză precisă – ridiculizarea excentrică a superficialităţii, demagogiei, ipocriziei şi ignoranţei, SNL face istorie în lumea emisiunilor de televiziune, câştigând cele mai multe premii Emmy şi reunind, printre gazdele sale, mai toate starurile Hollywoodului (mai precis, pe cele care au şi simţul umorului): Alec Baldwin, Steve Martin, Jerry Seinfeld, Justin Timberlake, Betty White, Jim Carrey, Candice Bergen, John Goodman, Tom Hanks, Christopher Walken etc.
În 1997, o fată palidă, cu trăsături greceşti, pasionată de cărţi şi de prăjituri italiene cu lichior, s-a alăturat echipei de scriitori, iar, odată cu ea, prezenţele… nemasculine în echipa de creaţie a showului nu au mai fost ceva exotic sau bune decoruri de cadru.
Astfel că, puţin câte puţin, Tina Fey, una dintre cele mai inteligente, încăpăţânate, spirituale şi, totodată, nesigure femei din entertainment le-a dovedit tuturor că şi în fustă poţi fi…“Bossypants”.
Cartea în care îşi povesteşte călătoria, de la recepţia unui centru pentru persoane defavorizate la multipremiatul serial “30 Rock”, are ritmul pasionant al unui sketch a cărui poantă o aştepţi, deşi, între timp, te bucuri să descoperi toate direcţiile în care te poate purta.
Imprevizibilă, sarcastică, de o timiditate care a îndemnat-o la multe acte de curaj, gata oricând să se ia peste picior, rostogolindu-se cu hohote de râs în faţa cititorilor, tratându-şi cu ironie tandră trăsăturile asimetrice, Tina Fey dovedeşte încă o dată că locul femeilor nu e în comedie, ci oriunde îşi doresc să se afle.
Femeilor care vor sfaturi practice despre cum să-şi stăpânească/elibereze emoţiile (plânsul în public e eficient pentru că îi înspăimântă pe toţi şi ar face orice le ceri ca să înceteze), părinţilor care vor să afle cum să creşti copii virtuoşi (tenul acneic jucând un rol important în asta), iubitorilor lui Sarah Palin, în căutarea încă unui motiv s-o deteste pe Tina Fey, academicienilor în căutarea unor alegorii culturale profunde, cititorilor care vor doar să dea peste o glumă bună, “Bossypants” li se adresează tuturor celor care sunt dispuşi să înveţe să danseze în ploaie sau să folosească lămâile oferite de viaţă pentru a-şi face o limonadă delicioasă.
Pentru că orice aş putea scrie despre “Bossypants” ar însemna să vând poanta, cred că cel mai bine este să o las chiar pe Fey să (îşi) povestească eseurile, în doar câteva mici îndemnuri, către toţi cei care caută în cartea ei răspunsuri autorizate (dar niciodată cerute) la întrebările care îi macină:
Despre frumuseţe: “Chiar dacă e singurul lucru pe care îl reţii, aminteşte-ţi întotdeauna că cea mai importantă regulă a frumuseţii este: cui îi pasă?”
Despre anxietate: “Capacitatea mea de a transforma veştile bune în anxietate e depăşită doar de capacitatea mea de a transforma anxietatea în acnee”.
Despre şefi: “În majoritatea cazurilor, să fii un şef bun înseamnă să angajezi oameni talentaţi şi apoi să te dai la o parte din drumul lor.”
Despre a fi tu însuţi: “Nu-ţi risipi energia încercând să schimbi felul în care gândesc ceilalţi… Fă bine ceea ce ştii, fără să-ţi pese dacă le place.”
Despre perfecţiune: “N-o să fie niciodată perfect, dar perfecţiunea este depăşită. La TV, perfecţiunea e plictisitoare.”
Cu siguranţă, această carte-poveste, amuzantă din copertă în copertă, dezvăluie lucruri despre Tina Fey, dar, mai ales, despre noi… Despre cum ne judecăm, ne comparăm, ne măsurăm, ne sabotăm, ne criticăm, deşi ar trebui să fim în primul rând de majorete la defilarea personalităţii noastre..
Despre cum ne luăm prea mult în serios, deşi viaţa are un simţ al umorului extrem de dezvoltat…
Tina ştie mai bine…
