Image may be NSFW.
Clik here to view.
Sună alarma. Cafeaua de dimineață. Zgomotul cheilor în ușă. Trepte coborâte în fugă. Mașini. Trafic. Aglomerație. Birou. O nouă zi. Dar parcă mereu aceeași zi.
Uneori nu ai cum să nu intri pe pilot automat, fără să-ți dai seama. Sunt lucruri pe care le faci mecanic, pentru că fiecare dimineață are rutina ei și de ce ți-ai bate capul cu formele, culorile și sunetele din jurul tău, când sunt atâtea aparate care să se asigure că: te trezești la timp, bei cantitatea precisă de cafeină, îți încălzești mâncarea suficient de bine, știi direcția în care mergi, fără să mai fie nevoie să privești în jur, e de-ajuns să te uiți la un ecran plasat pe bordul mașinii. Oameni, străzi, clădiri, nori și ceruri ai tot văzut de-a lungul timpului, acum îți sunt de folos liniile frânte care te duc acolo unde trebuie să ajungi, de ce-ar fi nevoie să te mai bucuri și de drum?
Înconjurați de obiecte, echipamente și electronice gata să ne preia responsabilitățile, să fie prezente acolo cu un semnal de alarmă, atunci când gândurile noastre sunt în altă parte, putem avea impresia că viața e mai ușoară, că totul e mai simplu. Pentru că ceea ce altădată necesita prezență și efort, acum se rezolvă din apăsarea unui buton, programarea unui cronometru sau setarea unei comenzi.
Însă, rostul lucrurilor care ne înlocuiesc, în anumite domenii, ar trebui să fie acela de a ne da mai mult timp pentru întâlnirea cu noi, nu de a ne acomoda absențele din propria existență, de a ne face mai leneși în căutarea visurilor noastre, de a ne îngădui neparticiparea la anumite situații care-și găsesc o rezolvare electronică.
Automatizarea este foarte importantă în evoluția societății contemporane, dar trebuie să rămânem oamenii care fac circuitele să funcționeze, nu să ne lăsăm teleghidați de visuri mecanice. Este avertismentul dat de Nicholas Carr, în The Glass Cage: Automation and Us, o carte despre oameni, mașini, algoritmi, emoții și necesitatea de a ne păstra rațiunea, chiar și atunci când roboții sunt capabili să ia hotărârile pentru noi.
Image may be NSFW.
Clik here to view.
Computerele pot face astăzi aproape totul. De la propuneri arhitecturale, la corectarea felului în care ne exprimăm, până la diagnosticarea unor boli. Prin introducerea datelor, alegerea pașilor corespunzători și aflarea comenzilor potrivite, creierele electronice ne spun ce avem de făcut, dau verdicte, soluții, dar ne și fac să ne îndoim de capacitatea noastră de a acționa cu aceeași precizie. Carr spune însă că pericolul acestei încrederi absolute în automatizare e că ne pierdem atenția, acuitatea, devenim comozi și în momentul în care mecanismul se defectează nu avem capacitatea de a reacționa, de a interveni pentru a remedia problemele ivite. Trăim într-o lume a urgențelor, dar n-ar trebui să trăim într-una a dependenței de tehnologie, ci a răspunderii personale.
Obiectele sunt menite să ne ajute, nu să ne înlocuiască. Trăim prin interfețe, vieți ca niște aplicații de telefon, și intrăm în panică la căderea rețelei de internet, pentru că nu prea știm ce să facem cu noi. Motoarele de căutare ne scutesc de eforturi de memorie și totul se derulează sub semnul urgenței, ca și cum ne-am grăbi spre ceva ce nu vom atinge niciodată, dar nu trebuie să risipim nici un moment privind în jur sau luându-ne o pauză.
Image may be NSFW.
Clik here to view.
The Glass Cage: Automation and Us ne arată tocmai aceste ziduri de sticlă care ne țin prizonieri, dar pentru că nu le vedem, credem că nu există. Cartea lui Nicholas Carr nu este un protest contra tehnologiei, ci unul contra tehnologizării relațiilor, emoțiilor și gândurilor noastre. Trebuie să ne folosim de tehnică, nu să ne sprijinim de ea, pentru că este un tărâm al nisipurilor mișcătoare. Este, de fapt, un manifest pentru oameni, pentru omenesc și pentru greșelile pe care trebuie să le facem pentru a învăța. Atunci când butonul de on/off al vieții trebuie resetat.
„Dacă nu suntem atenți, automatizarea gândirii, prin schimbarea felului în care ne folosim mintea, poate ajunge să erodeze una dintre fundațiile culturii noastre: dorința de a înțelege lumea. Algoritmii de predictibilitate pot fi extrem de folositori în descoperirea corelațiilor, dar nu pentru aflarea cauzelor care determină anumite fenomene. Odată ce ajungem să percepem calculele automate ale probabilității ca fiind suficiente pentru obiectivele noastre sociale sau profesionale, riscăm să pierdem sau măcar să diminuăm dorința și motivația de a găsi explicații, de a ne aventura pe căi necunoscute, care duc către înțelepciune și mirare. De ce să ne mai obosim, când un computer poate da soluția în una-două milisecunde?” (Nicholas Carr, The Glass Cage: Automation and Us)
